Cristian Mungiu, despre filmul Fjord cu Sebastian Stan: E ca și cum ai încerca să coci o banană cu un uscător de păr

Într-un interviu larg acordat ziarului britanic The Guardian, Mungiu a explicat originile intime ale filmului

Aproape două decenii după ce a zguduit cinematografia mondială cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regizorul Cristian Mungiu a intrat într-un club extrem de limitat al marilor regizori mondiali, câștigând un al doilea Palme d' Or la Festivalul de Film de la Cannes. Noul său film lungometric, „Fjord”, marchează o serie de premiere absolute în cariera regizorului român: este primul său proiect în limba engleză și prima producție în care colaborează cu actorii nominalizați la Oscar Sebastian Stan și actrița norvegiană Renate Reinsve, relatează The Guardian.

În plus față de recunoașterea festivalului, filmul recrea o rană socială profundă a migrației românești: conflictul dintre valorile tradiționale și religioase ale familiilor muncitoare din Occident și aparatul birocratic al statelor nordice.

Într-un interviu larg acordat ziarului britanic The Guardian, Mungiu a explicat originile intime ale filmului, amintind de o dispută fierbinte pe care a avut-o la Bruxelles din 2013 și făcând un avertisment clar despre modul în care Europa forțează omogenizarea culturală. Plotul filmului Fjord premiat la Cannes urmărește Plotul filmului Fjord premiat la Cannes urmărește soarta familiei Gheorghiu, un cuplu românno-norvegian format de Mihai, un inginer român interpretat de Sebastian Stan, și Lisbet, o asistentă interpretată de Renate Reinsve.

Părinții a cinci copii mici și creștini evanghelici devotati, cei doi decid să părăsească Bucureștiul și să se stabilească în zona rurală rece din nordul Norvegiei.

Inițial, integrarea pare a fi un model de succes: părinții găsesc locuri de muncă sigure, copiii merg la școală, iar comunitatea locală, deși deschis liberale, îi primește, ignorând credințele religioase stricte.

Armonia fragilă se prăbușește în momentul în care un profesor de educație fizică remarcă vânătăi pe corpul fiicei sale mai mare, Elia. Mecanismul nemilos al serviciilor norvegiene de protecție a copiilor, teama Barnevernet, este imediat în funcțiune. În fața anchetatorilor, tatăl neagă vehement că și-a abuzat fiica, dar admite că, uneori, este necesară corectarea fizică pentru a pune în aplicare disciplina și respectarea regulilor.

toți cinci copiii, inclusiv copilul familiei, sunt plasati în îngrijiri de urgență în familii surogat, iar disputa familiei explodează într-un incident diplomatic internațional de proporții.

În paralel, complotul urmează, de asemenea, un subiect secundar nuanțat, și anume o legătură afectivă timpurie între fiica adolescentă și o colegă de școală, o tensiune care aduce la lumină autoritarismul rigid în cadrul familiei conduse de Mihai.

Rădăcinile tematice ale filmului datează din 2013, când Cristian Mungiu a făcut parte dintr-o delegație de cinești europeni importanți care au negociat la Bruxelles cu președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso. În acel moment, producătorii de filme se luptau pentru a menține subvențiile culturale naționale în fața acordurilor comerciale dintre UE și SUA, avertizând că abolirea sprijinului de stat va transforma cinematograful european într-o paste fără identitate, un adevărat „Europudding”.

Mungiu a raportat că întâlnirea a devenit extrem de tensionată, iar Barroso a exprimat furia profundă pentru faptul că, în ciuda eforturilor de integrare politică, un telespectator eston încă a refuzat să consume cinematografia portugheză.

Directorul român a remarcat că proiecția birocratică din Bruxelles ignorează realitatea istorică a unui continent rupt de războaie sângeroase și diferențe laice de mentalitate. O Europă unită este direcția corectă, dar nu se poate pretinde că identitățile naționale pot fi șterse dintr-un cadru legislativ.